Strania poveste a dulgherului cu har prins între luptă şi resemnare

Poza_0.1

 

 

Mai demult,…

 

…chiar cu mult, mult înainte să apară calculatorul, internetul şi telefonul mobil,…într-un colţ de lume trăia un dulgher pe nume Fedor.

 

Nu era un om prea sociabil, aşa că oamenii dădea mereu din umeri când venea vorba despre el.

 

În afară de a-l vedea la muncă şi la biserică, nimeni nu ştia mai nimic de viaţa lui.

 

În fiecare zi apărea printre oameni cu o barbă aproape căruntă, cu o privire tăcută, analizând totul în jur, cu nişte ochi mari, căprui şi sinceri.

 

Umbla tot timpul cu rumeguş în păr şi pe haine, cu mersul un pic săltat şi un pic crăcănat.

 

În fiecare zi era văzut singur şi tăcut şi nimeni nu putea spune dacă era cu adevărat singur, dacă avea pe cineva,…sau dacă nu cumva doar se simţea singur.

 

Nu existau curioşi în jurul lui care să-l întrebe de sănătate.

 

Nici măcar şeful său pentru care lucrase o viaţă întreagă şi căruia îi fusese mereu loial şi credincios.

 

Asta probabil din cauză că viaţa lui personală părea prea obişnuită, chiar dacă înfăţişarea lui trăda un neobişnuit amestec de luptă şi resemnare.

 

Cu toate astea, indiferent dacă oamenilor nu le păsa de Fedor, ei nu aveau nici o şansă să rămână nepăsători în faţa operelor lui de artă.

 

Pentru că el făcea nişte case aproape magice din lemn.

 

Şi erau magice pentru că aşa spuneau familiile care locuiau în ele.

 

Cei care zilnic simţeau mirosul şi căldura lemnului, care admirau interiorul primitor al casei, începeau să se bucure de viaţă aşa cum n-au mai făcut-o niciodată până atunci.

 

Fedor dulgherul, ştia să lucreze lemnul. Uneori devenea ahtiat şi stătea ore în şir să-l modeleze, să facă din el orice îi trecea prin cap.

 

Şi cel mai mult simţea imboldul de a construi case. Ştia că harul său de a da o aură magică unei case, era daru’ lui de la Dumnezeu.

 

Dar nu înţelegea de ce are tocmai el acest har şi de ce trebuie să-l folosească.

 

Acest dar de la D. îl simţea totodată ca pe un blestem, care îl ţinea departea de o viaţă confortabilă şi tihnită.

 

Zi lumină era la muncă cu lemnul în mână, luptându-se în mintea lui cu întrebarea, de ce trebuie să fac mereu asta? De ce nu pot să-mi găsesc liniştea?

 

Spre seară, negăsind niciun răspuns, se resemna cu privire la blestemul harului său. Iar a doua zi o lua de la capăt muncind,…luptând…şi resemnându-se iară.

 

Ca să mai scurtez povestea,…

 

…o să-ţi spun despre Fedor că îşi petrecuse toată viaţa lui construind case magice din lemn.

 

Şi toată viaţa lui a fost loial unui singur şef. De fapt loialitatea era pentru el cea dintâi virtute.

 

Ceea ce nu ţi-am spus încă despre Fedor e că, la un momenta dat, el a început să obosească.

 

De-acum era bătrân, aproape că nu mai putea umbla şi în fiecare zi se gândea la pensie.

 

Oricât de mult îi plăcea la început să simtă lemnul în mâinile sale şi îşi dorea să transforme în realitate imaginea casei pe care o avea în minte,…

 

…acum, tot ce exista în mintea lui nu era decât dorinţa unei vieţi pline de tihnă.

 

Aşa că, într-o zi, îşi luă inima în dinţi şi merse la şeful său să-l anunţe că vrea să se pensioneze.

 

-Fedor, tu ai un har pe care nu l-am mai văzut la nimeni, îi spuse şeful.

Ce te-a apucat, îl întrebă nedumerit, atingându-i uşor cotul drept?  

 

-Nu ştiu ce să vă zic, dar am început să îmbătrânesc şi să mă simt bătrân, continuă Fedor lăsând privirea în jos.

Abia mai pot umbla, am obosit.  Mai sunt 3 luni până la Crăciun şi chiar atunci vă rog să încheiem socotelile.

 

– Unde vrei să pleci? Şi ce-ai să faci, cine va avea grijă de tine, Fedor? Măcar aici eşti cu noi şi putem să te ajutăm cumva.

 

Fedor nu răspunse. S-a uitat puţin iar în jos, şi-a ridicat privirea ţintindu-l pe şef cu ochii lui mari şi căprui, apoi a zâmbit îngândurat.

 

Acum se vedea pe chipul lui mai mult ca oricând acel amestec ciudat de luptă şi resemnare.

 

Se simţea învins de întrebări fără răspunsuri şi nu mai putea face nimic.

 

-Domnule, nu v-am cerut niciodată nimic şi am lucrat la dumneavoastră o viaţă de om. Acum vă rog, ca înainte cu o zi de Crăciun, să mă lăsaţi să plec în tihnă.

 

-Of, Fedor, Fedor! Te-am apreciat foarte mult ca angajat.

Mă doare inima că ne despărţim aşa  şi că am fost un prost că nu m-am apropiat mai mult de tine, să te cunosc ca om şi să te pot înţelege.

Mi-ai fost atât de credincios !! Şi chiar dacă inima mi-e grea şi nu te înţeleg, o să-ţi fac pe plac.

Dar te mai rog doar un singur lucru.

Te rog ca până la Crăciun, când pleci,… să mai faci o casă. Doar una singură. Te rog!

 

-De ce să o construiesc eu, mai sunt şi alţi angajaţi, răspunse Fedor cu reţinere.

 

-Pentru că această casă, pe care te-am rugat să o faci tu, va fi a unui om deosebit. Şi de aceea vreau ca la ea să lucreze un meşter deosebit.

 

Dulgherul Fedor consimţi în cele din urmă să facă această ultimă casă, dar inima lui nu mai reuşea să fie acolo, lângă ea.

 

Gândul că va pleca prinsese multă putere în mintea lui. Iar acest gând se aşternuse ca o umbră imensă asupra harului său.

 

Începuse să muncească la casă ca un dulgher obişnuit care îşi făcea doar meseria şi nu ca un magician, aşa cum se obişnuiseră toţi să-l vadă. 

 

Nu mai alesese cele mai bune materiale, fibra lemnului nu mai era dreaptă, iar imaginaţia lui nu se mai putea ridica la fostele standarde după care lucrase până atunci.

 

Chiar înainte cu o zi de Crăciun, Fedor pune punct harului său terminând ultima casă.

 

Îi părea într-un fel rău că acceptase rugămintea şefului pentru că era cea mai proastă manoperă pe care o făcuse.

 

Nu era deloc mulţumit de ea. Dar cu chiu cu vai, măcar reuşise să ducă la bun sfârşit angajamentul pe care şi-l luase.

 

La scurt timp a venit şi şeful ca să facă împreună inspecţia finală. El s-a îndreptat către Fedor afişându-i un zâmbet misterios.

 

I-a întins mâna dreaptă ca să dea noroc cu el, de rămas bun, iar cu stânga i-a înmânat o cheie.

 

-Ce-i cu asta, îl întrebă dulgherul Fedor nedumerit, cu ochii lui mari,…mai mari ca niciodată ?

 

-Asta e cheia de la noua ta casă. Asta pe care tocmai ai construit-o. E cadoul meu de Crăciun pentru tine.

Fedor, mi-ai fost atât de loial şi ai făcut o treabă atât de bună,…iar eu nici nu am avut curiozitatea să te cunosc mai bine.

Te rog, primeşte acest cadou din partea mea pentru că vreau ca prin el să te asigur de toată recunoştinţa mea şi să-ţi spun un „mare mulţumesc” pentru tot ce ai făcut pentru mine.

……….

 

Poate te întrebi cum a reacţionat Fedor. Dacă s-a ruşinat sau s-a înfuriat pe el însuşi?

 

NU! Ştii ce a făcut? Nu o să-ţi vină să crezi.

 

Când a auzit ce i-a spus şeful, s-a luminat la faţă şi a zâmbit cu cea mai mare sclipire din ochi pe care o văzuse vreodată cineva la el.

 

S-a bucurat ca şi cum tocmai descoperise secretul vieţii şi al morţii, ca şi cum ar fi devenit stăpânul hotarului dintre zi şi noapte.

 

Şi poate chiar că aşa devenise. Pentru că, într-adevăr, Fedor aflase în sfârşit răspunsul la întrebarea pe care a avut-o în minte întreaga lui viaţă.

 

Era întrebarea care îl măcina şi îl făcea să manifeste pe chipul lui acel neobişnuit amestec de luptă şi resemnare. 

 

A înţeles într-un final că tot ceea ce a dat în viaţa lui, a primit înapoi de fiecare dată. 🙂

 

-Nu-mi vine să cred, Doamne! Ce am dat, este mereu ceea ce am obţinut!”.

Când mi-am folosit daru’ de la Dumnezeu, am primit în schimb daru’ aprecierii Lui şi daru’ laudei oamenilor.

Când m-am lipsit de harul meu, am primit la schimb o casă lipsită de magie.

Când am îngrijit de alţii şi am bucurat oamenii cu casele mele, de fapt m-am îngrijit pe mine şi m-am bucurat pe mine.

 

Lupta lui Fedor cu întrebările încetase. Acum se făcuse pace şi linişte în mintea lui.

 

PS1: Această poveste are ca sursă de inspiraţie o altă poveste dintr-o carte a psihologului George W. Burns. Sper să nu se supere pe mine că am păstrat mai puţin de 20% din original. 🙂

 

PS 2: Ca de fiecare dată, la sfârşitul unei poveşti nu fac nici o interpretare. Şi dacă aş face-o aş greşi pentru că aş vorbi despre mine mai mult şi nu despre tine. Aşa că te las să reflectezi cum anume se aşează această poveste în viaţa ta şi ce înţelegere nouă îţi aduce.

 

PS 3: Te rog să-mi laşi un comentariu mai jos şi să-mi spui ce crezi că vrea să-ţi spună această poveste, ţie, personal. Care e nivelul sau domeniul în care rezonezi cu această poveste? (Curaj! 😉 )

 





Ce părere ai despre acest articol ?

Comentarii

Leave a Reply

De ce sa te inscrii pentru pachet?


bifa Înveţi cum să-ţi pui rapid ordine in minte ca să îţi pui ordine în viaţă

bifa Înveţi cea mai eficientă tehnică de amplificare a încrederii în tine

bifa Afli cum să scapi de negativitate şi amintiri neplăcute

bifa Afli cum să amplifici o emoţie plăcută sau productivă

Găseşte-ne pe Facebook
Ultimele articole